Timisoara 11 - 16 Mai 2008

Nu am cuvinte sa descriu acest oras, ce m-a marcat prin frumusetea si farmecul lui. Oamenii ce i-am cunoscut acolo sunt pur si simplu...nush...radiaza de atata buna dispozitie, Timisoara e un oras foarte plin de viata, n-am mai vazut asa ceva.

Sederea mea in Timisoara a fost una unica si o experienta de neuitat. Am stat cam in jur de 1 saptamana, au fost Zilele Tehnice Stundetesti. Am cunoscut multi studenti din Bucuresti, Iasi, Pitesti, Ploiesti, Cluj si de unde mai erau(destul de multi, din multe orase) si de ce nu, mi-am facut si noi prieteni cu aceasta ocazie.

Timisoara a fost si orasul de suflet a tatalui meu, toata tineretea lui e acolo. De obicei eu nu vorbesc despre tatal meu "strainilor" dar pentru prima oara, de cand el nu mai este printre noi, i-am simtit prezenta...pfff.. simteam ca e langa mine cand ma plimbam prin Timisoara, ca si cum numai cu el ma plimbam(nush cum sa formulez ca sa ma puteti intelege mai bine), paseam pe strazile Timisoarei cu gandul ca si el a pasit acu ceva timp si simteam cum ma priveste si imi zambeste(nu's nebuna, scriu ce am simtit)....in momentul in care am plecat din Timisoara....am simtit ca se rupe ceva din mine...ceva a ramas acolo, ceva ca ma indeamna mereu sa ma intorc, si ma voi reintoare cu siguranta.

Alte momente minunate petrecute in Timisoara au fost serile lungi si petrecerile organizate de ZTS. Oamenii ce i-am cunoscut acolo sunt absolut superbi, faini rau.

Am trait unele clipe ce nush... parca mi-au deschis ochii in sensul ca viata trebuie traita si fiecare moment pretuit si pastrat amintire pentru a-ti fi "leac" pentru clipele grele din viata.

Timisoara a devenit pentru mine, cum cred ca v-ati dat si seama, un oras de suflet, un oras ce nu am cuvinte sa descriu ceea ce am trait acolo, un oras care..."e cu zambetu pe buze mereu"...si care acel zambet...e molipsitor.

M-am despartit cu greu de acest oras, tin sa recunosc, cu lacrimi in ochi. Eram in gara si ma gandeam ce fain ar fi daca s-ar intampla o minune si atunci cand trenu v-a ajunge in Bacau sa se intample in asa fel sa fie statia din Timisoara si sa fie Duminica 11 Mai...si sa reinceapa toata distractia si momentele DIVINE, dar cum viata nu e un film sau desen animat...am ajuns in obosita gara din Bacau.

Timpul a fost cel mai mare dusman al meu, nu m-a lasat "sa gust din plin" acele momente, m-a amagit...putine dar intense cat au fost, acele momente mi-au umplut pur si simplu sufletu de bucurie si mi-au "intunecat" inima in acelasi timp...

Am ajung acasa cu o pofta de viata si cu o energie inexplicabila si cu...anumite ganduri, nush...cum am mai spus a trezit in mine sentimente si vise uitate, le-a readus la viata aceea energie si pofta de viata.

Cred ca e cel mai important sa te simti bine in pielea ta, sa te simti TU. Asa ma simt eu cand sunt pe munte, cand urc pe munte, ma simt EU...ceea ce in Bacau nu prea se intampla chestia asta ....de a ma simti Eu...curios, in Timisoara m-am simtit cum ma simt si atunci cand sunt pe munte.

De obicei, eu nu vorbesc sau mai bine spus nu "marturisesc" nimanui despre visurile mele, gandurile mele....starile mele....dar, de data e ceva special si am simtit"nevoia" sa spun lumii ce "efect" a avut asupra mea, sederea in Timisoara, cu ce stare m-am intors acasa, ce ganduri am, felul in care imi privesc acum viitorul si ce pret am reinceput sa visez...(sorry de sunt greseli)

Sfarsit Si Inceput De Lume...

La revedere iubitule a fost un vis frumos

L-am scris impreuna cu un creion gros

La revedere frumosule a fost ceva trist

Pe care sa-l iei cu tine-n paradis

La revedere, ti-am spus, hai pleaca odata

Nu mai privi in urma, ce a fost este soarta

Stiai ca asa se va intampla

Noi doi poate vom disparea

La revedere Mo, tu chiar nu intelegi?

Au fost niste clipe te rog sa le negi

Au fost niste vise care au disparut

Da-le-napoi, au fost doar un imprumut

Asta ne este viata si moartea

Un etern sfarsit si inceput

De lumi si de morti si de vieti mi-e totuna

Caci lumea e un...etern nesfarsit

Intelege odata ca nu e vina ta

Intelege Moulica ca vreau altceva

Intelege ca viata mai joaca si feste

Intelege ca nu-i...chiar nu-i o poveste

Priveste-mi ochii...ce mult i-ai iubit

Priveste-mi sufletul ce l-ai ocolit

Priveste-ti viata si spune-mi Are rost?

Sa fii cu mine fara folos

Priveste minciuna frumoasa la inceput

Arunc-o in ghena si zi "a disparut"

Arunca-ti viata spre alta mai buna

Care-o fi aia s-o prefac in scrum

Nu-ti cere viata inapoi cum a fost

Nu-ti cere iubirea...nu are rost

Priveste inainte si uraste ce vezi

Caci uite cea noua iti va spune sa pleci

truly, madly, deeply...

• Trecutul nu este o arhivă, o magazie, unde scuturând praful, găseşti şi azi şi mâine şi poimâine aceleaşi lucruri, mai uzate, mai şterse, dar în fapt aceleaşi. Trecutul trăieşte, e viu, se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă
  


• Ce ne mai solidarizeaza azi? Exista vreun ideal care sa ne lege pe toti, sa ne faca sa privim in aceeasi directie, chiar daca nu ne iubim unii pe altii? Mai exista vreo valoare pe care s-o respectam? Mai exista ceva neatins de ura, de disolutie, ceva care sa nu te faca sa te simti insuportabil de singur?
  


• Pierderea dragostei este, am descoperit atunci, răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. Putem trăi fără Dumnezeu, dar nu putem trăi liniştiţi fără dragoste.
  


• M-am legat totdeauna de locurile în care am întârziat, de unde n-am plecat imediat ce-am venit. Din camerele în care am adormit o noapte, n-am reuşit să plec fără să-ntorc capul.
  


• Am avut timp sa fiu egoista si superficiala, am avut timp sa fac din regrete o boala incurabila. Am avut timp sa descopar ca lumea in care ma aflu nu e lumea in care mi-as fi dorit sa traiesc, fara sa fiu sigura ca exista vreuna cu care as fi fost compatibila.
  


• Cum să explic, oare, de ce cred că nu poţi să iubeşti viaţa şi să rămâi nepedepsit? Sigur, aş putea spune că zeii care ne-au creat au fost sadici. Ne-au dat capacitatea de a iubi, ştiind că, astfel, vom descoperi singuri suferinţa. Dar mă îndoiesc că zeii sunt de vină.
  


• Uneori, nu ştim să preţuim ce ni se întâmplă firesc. Închipuie-ţi că eşti blestemat să ardă tot ce atingi. Să ardă apa pe care o duci la buze, să ardă iarba pe care te culci. Abia atunci ai afla cu adevărat ce este singurătatea.
  


• Am avut un vis straniu. Mă aflam dinantea unei oglinzi care se pietrifica sub ochii mei. Uimita, am văzut-o transformându-se în zid. Ulterior, n-am mai simtit nevoia să caut alt răspuns în privinţa destinului. Nu poţi fugi de tine însuţi nici măcar când o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci.
  


• Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren...
  


• Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit... Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.
  


• Niciodată nu te voi trăda de tot, deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas; Când te-am urât nu te-am putut uita; Te-am blestemat, ca să te suport; Te-am refuzat, ca să te schimbi; Te-am chemat şi n-ai venit, am urlat şi nu mi-ai zâmbit, am fost trista şi nu m-ai mângâiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu. Dar recunoscător îţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a văzut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se uită, ci cu credinţa ascunsă în tine răsună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi. Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare. Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi despărţi niciodată de tine.
  


• Invatati sa lasati pe chipul vostru sa infloreasca un zambet. Este darul pe care-l oferiti aproapelui, este darul pe care-l oferiti intregului Univers!

Paradoxul zilelor noastre

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem: cladiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrazi mai largi, dar minti mai înguste. Cheltuim mai mult, dar avem mai putin; cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin. Avem case mai mari, dar familii mai mici, Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp; avem mai multe functii, dar mai putina minte, mai multe cunostinte, dar mai putina judecata; mai multi experti si totusi mai multe probleme, mai multa medicina, dar mai putina sanatate. Bem prea mult, fumam prea mult, Cheltuim prea nesabuit, Râdem prea putin, Conducem prea repede, Ne enervam prea tare, Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi, Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si ne rugam prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des. Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa ne facem o viata, Am adaugat ani vietii si nu viata anilor. Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta cu un vecin. Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior. Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune. Am curatat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre. Scriem mai mult, dar învatam mai putin. Planuim mai multe, dar realizam mai putine. Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam. Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai multe informatii, sa produca mai multe copii ca niciodata, dar comunicam din ce în ce mai putin. Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei încete; oamenilor mari si caracterelor meschine; profiturilor rapide si relatiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar mai multe divorturi, Case mai frumoase, dar camine destramate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unica folosinta, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice stare, de la bucurie, la liniste si la moarte. Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior. Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta scrisoare si în care poti decide fie sa împartasesti acest punct de vedere, fie sa stergi aceste randuri. Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite, Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate. Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va pleca de lânga tine. Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic. Aminteste-ti sa spui “TE IUBESC” partenerului si persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o spui din inima. O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci când sunt sincere. Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea persoana nu va mai fi lânga tine. ai. timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le ai.

Zi din calendarul iernii...

Zori de iarnă. Dimineaţă. Totul la fel de trecător ca şi nisipul care alungă, nestăpânit, clipele din clepsidra timpului.
Ger. Simt cum frigul îmi învăluie sufletul în gheaţa iernii, chemând-o parcă să stăpânească şi firava urmă de căldură uitată în adânc de fiinţă.

Sinonimele singurătăţii se sparg surd în urma paşilor necunoscut apăsaţi pe caldarâmul cenuşiu.
Ridic privirea din visul meu de primăvară şi salut natura. O salut ca pe un prieten drag, regăsit după timpul vacanţei de iarnă şi culeg darurile pe care mi le oferă, generoasă, privirii.
Evadând din incăperea călduroasă a casei, simt libertatea cerului şi a ierbii, libertate pe care o înalţ în aripi de păsări călătoare spre necuprinsul privirii. Natura mi-e prieten drag dintotdeauna. Ma cheamă să hoinăresc prin pletele desfrunzite ale copacilor, să-mi plâng durerea sau bucuria în lacrimi de nor, să-mi râd sufletul în raze de soare. Astăzi îmi dăruieşte cerul, roşu ca jarul focului, în raze de soare, aprinzând din flacără albăstrie, norii. Văpaia zilei se naşte din cer şi nori. Deodată, natura, îmi mângâie chipul în ciufuliţi fulgi de nea, copii zămisliţi din tata-cer şi mama-nor.

Primesc norii să-şi topească fiinţa în palme reci, deschise larg, ca o îmbrăţişare, oferită luminii, în răsărit de gheaţă atât de cald simţit în abis de inimă.
Straie albe îmbracă, apoi, plăpânde firicele de iarbă care acoperă, crud, pămantul.
Contopindu-mă parcă în verde, trupul îmi răsare cald, asemeni ierbii, pe pămăntul ce-şi uită cernirea în argintii fâşii de nea. Pentru o clipă, iarna nu mai este privirii mele albă, rece şi nefiinţă, ci este caldă în gheaţa ei.

Din purpuriul soarelui şi verdele ierbii s­-a născut, astăzi, viaţa, peste care ninge alb, puritatea naturii adunată în petalele diafane ale cerului.
Cuprind cu privirea zarea, copacii, păsările, iarba, las pleoapele să-mi coboare şi ascult tăcerea fulgilor de nea în care lacrimile zăvorâte nu-şi mai spun povestea, ci doar se aşează în dalb veşmânt peste creste de suflet… tăcere…
Drumul pe care paşii lasă în urmă sunete sparte şi reci îmi coboară natura în fiinţă. Cerul meu este roşu şi viu în aşteptarea unui soare care să-şi cuprindă razele în fulgi de lumină…

Numai timpul, prieten trecător, va şti dacă fulgii-lacrimă vor creşte verdele gândurilor într-o primăvară de viaţă…

....

*Exista 5 lucruri ce nu se mai pot recupera:

- O piatra...dupa ce ai aruncat-o!

- O vorba...dupa ce ai spus-o!

- O sansa...dupa ce ai pierdut-o!

- Timpul...odata ce a trecut!.....si....

- Iubirea...pentru cel care nu lupta!

*arunca-te in nori...poate asa o sa cobori...

*in fiecare zi cu furtuna/in fiecare adiere de vant/in fiecare raza de soare/ Vad zambetul Tau alergand....Zambetul tau e acolo mereu...

*ce-ai sa faci cand iubirea va ramane intr-un tablou?

si ai sa stii ca din suflet l-am pictat de mii de ori

plina de fiori

ma topesc de dor cand nu esti in preajma mea

simt ca tu dai culoare viselor din mintea mea

printre ganduri te-ntanlesc,

printre ramuri te privesc

ca si cum nu ar mai fi nici macar o zi

prea multe nopti s-au scurs si zile fara un raspuns

* Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf.

*Singurul poem citit vreodată, au fost ochii tăi. Ce frumoşi ochi ai iubitul meu! Îmi doresc să mă oglindesc, în ochii tăi. Dar când? Vă iubesc ochi căprui

*Ultimul ramas bun in dragoste este acela care nu se spune...